Vax albina2

Ștampila de ciumat

Ca bolnav de parkinson am întâlnit   oamenii cu reacții diverse:

•  Săracul de tine .. Ce rău î-mi pare!

•  Lasă ... nu dispera .Trebuie sa nu te lași.

•  Nu cred.. doctorul ăla e un prost. Mergi la altul.

•   De unde ai boala ?

•  E CONTAGIOASA?

•  Și după medicamentele ăstea te faci bine nu?

•  Și cum se manifestă? 

• - Eu știam că e boala bătrâneții!! Bunicul meu avea așa ceva.

Trecând peste varietatea de formulări există  câteva aspecte  care te lovesc în cel mai rău mod posibil:

• Unii oamenii  te consideră deja mort...mă rog sa un soi de walking dead, sau condamnat.

• Am avut cazuri în care după ce au aflat nu am mai vorbit . 

• Indiferența de care  dau dovadă unii dintre acești „oameni”.  Mă refer la cazuri concrete, care fie refuză să vorbească (vezi link) fie se uită la cei ce au nevoie, văd ca pot ajuta pe gratis dar nu fac nimic.

• Stau și te plâng  de fiecare dată. Sigur nu e nimic distractiv  dar nu am nevoie de asemenea persoane.

Ar trebui încerce să te ajute să poți să treci peste dificultăți , să duci o viață normală. Am avut și eu partea mea de zile proaste, depresie etc. A fost greu când am aflat diagnosticul , au trecut ani de zile sa îl pot accepta – poate nici acum nu am terminat acest ciclu. 

A fost foarte greu  când am terminat serviciul. Rețin poziția colegilor în magazin și faptul că după ce am intrat în mașină am început să plâng. Apoi au trecut luni de zile în care nu am ieșit din casă cel mult de 2 ori pe lună.
Aceste greutăți au trecut. Poate vor mai veni și altele peste care voi trece, mai ușor sau nu.

Eu unul nu am nevoie să-mi plângă de milă nimeni, mă descurc și singur. O încurajare  mă ajută, dar mai bine te comporți cu un bolnav ca și cu un om sănătos (în anumite limite desigur). 

Acestea sânt valabile pentru bolnavi și bătrâni. O persoană nu  poate fi trimisă lacasat, ca un produs defect


Eu așa consider. Voi ce părere aveți?








https://robovasi.blogspot.com